O lună in Thailanda

1. Filmul are și scene haioase, și scene triste. Mie mi-au transmis niște stări plăcute cele haioase, fiică-mea a zis că pe ea a ”mișcat-o” scena din baie, căci în gașca ei de prietene a fost o situație asemănătoare la un moment dat.

Paul, încercând să privești filmul din afară, ca un telespectator on line normal, ce scenă te ”mișcă” pe tine cel mai tare?

Mi-e greu să văd filmul obiectiv, de altfel nu l-am mai văzut cap-coadă de la premieră și probabil vor mai trece câțiva ani până când îl voi putea privi detașat. Dar momentul meu preferat este cel de pe acoperișul unui club, în care Emilia vorbește despre aventura ei din Spania, moment urmat imediat de către secvența dansului, unde Radu zâmbește sincer, poate pentru prima și singura dată în film. E momentul în care el se lasă purtat de val și se simte bine, dar soarta îi joacă feste și i-o aduce în cale pe Nadia fix în acel moment.

Pe de altă parte, momentul care mă “mișcă” mai tare e cel din final, pentru că îmi lasă senzația de futilitate, că toată alergarea lui a fost în zadar și că peste câteva zile sau săptămâni se va găsi din nou în același loc.

2. Cât de mult te regăsești în această poveste? E totuși un subiect foarte actual… E cumva filmul inspirat din vreo poveste personală?

Nu este o poveste auto-biografică, nu mi s-a întâmplat nimic din povestea lui Radu, exceptând niște nopți pierdute mergând dintr-o petrecere în alta, tot căutând un loc în care să mă simt bine. Dar de regăsit, mă regăsesc destul de mult în personajul principal al filmului, pentru că și eu, ca și Radu, sunt genul de om care nu se lasă să-și exprime în vreun fel emoțiile și care încearcă să-și calculeze într-un mod aproape matematic inclusiv perspectivele în dragoste. Genul de oameni care, cum spunea Chaplin, gândim prea mult și simțim prea puțin.

3. Unde a fost mai bine primit filmul, în țară sau în străinătate? Și care au fost reacțiile fiecărui tip de public?

Reacțiile au fost amestecate, cum e și normal să fie, de la ‘capodoperă’ la ‘cel mai prost film de pe pământ’. Am fost surprins și eu să constat că filmul a fost mai bine primit în străinătate (în special de presa franceză) decât în țară. Și când zic că am fost surprins mă refer la faptul că mă așteptam ca publicul românesc să-l aprecieze mai ales datorită subiectului, ținând cont de comentariile pe care le citeam legat de subiectele pe care le tratează majoritatea filmelor românești. Într-un final am realizat unde greșisem: intenția mea fusese să fac un film care să poată să fie apreciat și de critică, dar și de marele public, dar rezultatul a fost că publicul l-a găsit prea puțin “entertaining”, iar critica l-a găsit prea convențional.

Adică nu e nici cal, nici măgar, e un compromis care, la urma urmei, nu a făcut bine filmului. Dar cea mai bună reacție și, probabil, cel mai mare compliment, l-am primit la un festival unde, a doua zi după proiecția filmului, m-am întâlnit cu o spectatoare care văzuse filmul și care mi-a zis că nu i-a plăcut deloc, dar că i-a rămas în cap toată seara și că s-a mai gândit mult timp la film după terminarea lui. Și cred că ăsta e, până la urmă, scopul filmului. Nu trebuie musai să-ți placă, n-a fost făcut cu intenția de a-i crea plăcere spectatorului, ci de a-l pune pe gânduri.

4. Ai mai lucrat cu Andrei Mateiu și la alte filme? Când ai scris scenariul te gândeai la el pentru acest rol?
Aceeași întrebare și în ceea ce privește rolurile celor 2 fete.

Am lucrat cu Andrei Mateiu la filmul meu de absolvență din facultate și am mai colaborat la diverse alte proiecte. Și da, m-am gândit la el când am scris, îmi doream să mai lucrez cu el, pentru că e un actor care-mi place foarte mult și care simte foarte bine textul. Pentru fete am dat casting, le văzusem înainte în niște scurtmetraje, dar nu le cunoșteam personal pe niciuna înainte să dea probe.